Ecouri de aprilie.

Ți-am sculptat în suflet sentimente goi,
ce-au fost, ce vor mai fi nicicând la fel.
Cine esti tu, care ai venit? Te-am primit cu bucurie, te-am adus aici aproape, în miezul ființei mele.
Te-am hrănit cu bucurii, cu lacrimi, ți-am dat să bei din seva mea, te-am lăsat să fii una cu mine.
Și-am fost. Suntem încă.

Copilo,
uneori pânzele de păianjen se văd mai bine seara, în crepuscul. În soare, se fac transparente.
Mai sunt și alții ca tine. Tu ești o uriașă. Păianjenii sunt mici.
Adu-ți aminte, copila mea, când ai respirat pentru prima oară, nu erai singură.
Cine ți-a pornit inima să bată? Cine te-a învățat să deschizi ochii? Privirea se învață?
Ești construită din daruri.
Fă-te dar.

 Aer găsești la suprafața apei. Acolo, unde se vede cerul.

N-am să mă sfârșesc odată cu Mine pentru că Tu ești,
de aceea
nemurirea-mi se va odihni în Tine.

Îmi las suspinul să-l asculți cum plânge

Și strigă cu speranță să-l transformi cântec.Îmi las gândul să-l iei și să mi-l dăruiești înapoi curat, potrivit cu albul dumnezeirii Tale.
Îmi dau ochii să-i înveți cunoașterea,
Căci prin ei, ai vrut Tu la îceputuri
ca omul să poată vedea frumusețea.

Te-am legat de inimă, și Doamne, fă lanțul acesta să fie puternic, iar cheia dezlegării Ți-o dau, s-o porți, ca eu, în nebunia mea de muritor, să nu mai plec niciodată.Zdrobește voia, și-ndrăzneala acestei nebunii și învață-Ți copilul să-și poarte cu acceptare durerea.
Copilul sunt eu, și-n Tine voi crește
căci cred, că vei ajuta necredinței mele,
căci cred, că vei ierta păcatul meu,
căci cred, că valurile nu sunt niciodată prea înalte,
căci aștept, să-mi aduci din veșnicii noi orizonturi luminate.

A Te iubi în eternitate și a Te urma. Aceasta-i dorința ce-o vei face să învie și să-și fie tot, pentru viața aceasta rămasă, aici, jos.

Cu gândul la ea


Ți-am ținut ochii în mâinile mele
și-am încercat să deslușesc ceea ce tu nu ai putut,
atunci
când ne-am împotmolit amândouă în nisipul adânc,
ce ne scufunda în ape,
reci.

Mi-ai purtat inima în mâinile tale și
aveai mănuși de mătase să nu o rănești,
cand
ea plângea de dorul sufletului ei.

Neprefăcute iubiri cred că am găsit
pe malurile ființei tale.
Primindu-le ca dar, am încercat să le fac buchet să ți le vărs înapoi
în simțuri
pe buze
în ochi.

În cercuri ne-am învârtit
și ne-am dus poverile, fericirile, dorul, și tot ce simte omul în viața lui puțină.

Eu cred că renunțarea nu-i a noastră
și tot ce s-a ars va învia precum pasărea phoenix
pentru că
știu
că și tu poți să

simți,
căci
așa am învățat eu să te iubesc.

Scrisoare către sora mea, Caroline

Din jurnalul meu uitat de veacuri...

Erau peste tot; vorbeau, țipau unii la alții, iar după aceea m-au pus sub un jet de apă.Aș fi vrut să le strig și să le spun "lăsați-mă în pace", dar nu eram decât un bebeluș.În final m-au pus într-un pătuț de copii.Puteam să privesc afară pe fereastră și să văd soarele...Chiar dacă simțeam că nu eram decât o mână de ființă, îmi doream să alerg desculț pe iarba udă din fața spitalului.

Din momentul în care am respirat pentru prima oară, am știut că viața mea nu o să fie una normală.Când am crescut și am împlinit 3 ani, am realizat că un copil normal are și un tată.Nu înțelegeam pe deplin sensul acestui cuvânt "tată", pentru că nu avusesem niciodată unul. Mama plangea mult...Îmi amintesc ziua aceea foarte bine.Scândura scârțâia sub picioarele mele...Am coborât încet scările și am întrebat-o: "-Mama, ce s-a întâmplat cu tata?".S-a uitat la mine surprinsă și mi-a spus: " -Este în război". M-a cuprins un ciudat sentiment de teamă, regret și milă pentru omul care mi-a dat viață.Am mers înapoi în camera mea și am început să plâng.Ploaia bătea cu putere în geam...liniștea acoperise totul.Numai suspinurile mele se mai făceau auzite.

Am crescut repede.După 3 ani, tata s-a întors acasă.Când a ajuns, eram sus în camera mea cântând la vioara pe care mama mi-a cumpărat-o la aniversarea de 5 ani.El a intrat în cameră cu lacrimi în ochi și m-a îmbrățișat.Sentimente de neînțeles m-au răscolit atunci.Nu știam cine este străinul care mă ia în brațe...Următoarele zile am vorbit mult.Mi-a povestit despre armele de război și despre soldații care au murit în luptă.

Nu ți-am spus despre unchiul Peter.Era extraordinar.Un bărbat înalt cu o mică mustăcioară și ochi adânci.Unchiul Peter a avut grijă de mine și de mama timp cât tata a fost plecat.L-am iubit foarte mult.

Era vineri...și țin minte că nu trebuia să merg la școală în acea zi.Atunci am avut cea mai urâtă zi din viața mea.Într-o toamnă rece, când totul revenise la normal în viața familiei noastre, unchiul Peter a murit.Am aflat apoi că trebuia să fie înmormântat.M-am simțit atunci ca și când inima mea ar fi fost împărțită în mii de părți și nimeni nu era acolo să le puna la loc.Am simțit adevărata tristețe.

...dar timpul a trecut și am aflat că voi avea o surioară.Te-am numit Caroline.Tu ai deschis un nou drum în viața mea.Te-am iubit foarte mult.Când aveai 3 ani am aflat că va trebui să-mi petrec timpul în spital, tratându-mă de leucemie.În câteva luni urma să am o operație.Doctorii erau optimiști.Părinții noștri au fost foarte triști acea perioadă, dar speranța avea să moară ultima.

Într-o cameră albastră, cu o lumină pală deasupra mea, cu oameni îmbrăcați în costume albe, am adormit.

Când m-am trezit, după timpul petrecut pe masa de operație, m-am văzut într-un loc luminat, o grădină probabil, înconjurat de flori.Nu stătusem așa mult în acel spital.

Atunci am realizat că Dumnezeu mă ținea de mână...

Ps: Te voi iubi întotdeauna, și voi fi mereu acolo lângă tine!

Pentru sora mea,

Caroline

Cu drag,

Michael.